14.07.2015 – Este dimineata, ne trezim cu greu deoarece frigul si oboseala ne-au cuprins cu o seara inainte. Suntem cazati la Cabana Padina, am vizitat Manastirea Pestera si imprejurimile, iar azi ne-am propus sa urcam pe Varful Omu. Afara este innorat si ploua, iar norii josi nu lasa lumina sa patrunda si pare ca soarele inca nici nu a rasarit.
Ne-am propus sa plecam “devreme” pe traseu. Asa ca ne dezmortim si ne luam micul dejun. Facem cu randul la dus, apoi la imbracat si se pare ca vremea tine cu noi, pentru ca in sfarsit iese soarele. Este ora 11:30 si ne-am pus in miscare, avem un pas hotarat, energie si suntem pregatiti pentru o drumetie frumoasa.
Traseul ales de noi a fost cel cu dunga albastra – pe care l-am urmarit de la Cabana Padina > Cabana Pestera prin Valea Obarsiei spre Cascada Obarsiei si Cabana Omu, o aventura care in mod normal nu ar fi trebuit sa dureze mai mult de 3-4h.
Peisajul este foarte frumos si din aceasta cauza ne oprim foarte des sa-l fotografiem, nepasandu-ne ca timpul trece fara ca noi sa avansam foarte mult.
Deodata cerul se intuneca si incep sa cada cativa stropi de ploaie.
Ajungem pe o culme inalta si vedem in zare Cascada Obarsia – izvorul Ialomitei, primul popas mai important pe care ni-l dorim.
O vaca solitara sta in ploaie si ne priveste cum urmam poteca umeda.
Mai urcam putin si intre timp cerul se insenineaza.
Pasunile vaste sunt sursa de hrana pentru turme de vaci, oi si chiar magari.
De pe aproape fiecare versant se vede o cadere de apa si mici izvoare traverseaza poteca pietroasa.
Cu fiecare moment ne apropiem de cascada si incepem sa obsevam mici ghetari la poalele muntiilor stancosi.
Traseul incepe sa capete un caracter accidentat.
O vaca alpinista este in cautarea celei mai bune ierbi, materie prima a laptelui natural.
Urmeaza o noua deschidere a peisajului si obsevam traseul potecii cum unduieste lin.
Norii joaca un rol psihologic in drumetia noastra, intrucat suntem pregatiti de ploaie, dar nu ne-o dorim.
Semnele trecerii timpului si ale fortei naturii se vad in vegetatia si formele de relief din zona.
Pe masura ce urcam si ne indepartam de Padina, temperatura incepe sa scada, nu mult, dar incepem sa simtim vantul taios si umezeala rece a muntelui.
O oaie cocotata pe stanci ne priveste cu dispret: “mai amărâțiilor, eu am haină de lână și voi doar niște geci de vară”?
Urmeaza o portiune cu stanci uriase infipte in pamant, probabil desprinse de multe veacuri din versantii invecinati.
Departe, departe se observa locul de unde am plecat – Poiana Padina.
Mai aruncam o privire asupra Vaii Obarsiei Ialomitei si totodata vedem cum incep sa coboare nori negri de pe toate varfurile din zona.
Am ajuns la poalele impresionantei cascade care masoara aproximativ 100m in inaltime.
Cobor intr-o rapa ca sa obtin niste cadre mai bune de fotografiat, moment in care ma separ de cei doi prieteni cu care am pornit la drum.
In urmatoarele cateva minute se porneste o ploaie torentiala si neavand timp sa-mi scot pelerina, caut grabit un loc in care sa ma adapostesc.
Locul gasit de mine este unul mai putin obisnuit, un ghetar cu o scobitura in partea de jos suficienta cat sa stau in picioare si sa fiu protejat de ploaie.
Asa se vede peisajul cand folosesti un ghetar ca sa te protejezi de ploaie. 🙂
Intre timp incerc sa-i contactez pe ceilalti doi prieteni prin intermediul telefonului, dar din pacate semnalul slab al zonei face imposibil acest demers.
In momentele urmatoare rapaiala se potoleste si incep sa ma catar pentru a iesi din rapa in care coborasem mai devreme.
Dupa cativa zeci de metri ajung la baza cascadei si in ciuda zgomotului caderii de apa aud strigatele prieteniilor mei care se refugiasera intr-o pestera.
Eu ziceam ca sa stai sub un ghetar cand ploua e ceva unic si fain, dar nu credeam ca la nici 15 minute urma sa ajung sub o stanca facand acelasi lucru.
Macar acum eram toti trei la un loc, traind o aventura parca inspirata din filme..mai trebuia sa ne prinda noaptea aici si sa trebuiasca sa facem focul pentru a ne incalzi.
Ploaia s-a intetit si s-a mentinut pentru cateva zeci de minute, timp in care ne intrebam ce vom face atunci cand se va opri?! Vom continua drumul spre vf. Omu sau ne vom intoarce inapoi la Padina. Gluma se ingroasa si parca nu totul mai este asa de frumos. Au trecut ~5 ore de cand am plecat si desi am mers destul de mult nu am parcurs decat jumatate din traseu, iar vremea capricioasa ne-a tinut in loc mai bine de 70 minute.
Este ora 17 si soarele isi face aparitia, iar norii de ploaie coboara Valea.
Nu ne vine sa credeam in ce fel se schimba lucrurile, lumina este deosebit de frumoasa si temperatura incepe sa creasca. Astfel luam hotararea sa continuam traseul spre Cabana Omu.
Urcam cu greu peretele abrupt al cascadei si incercam sa ne mentinem echilibrul deoarece pietrele si iarba sunt inca ude.
Ne dam seama cat de mici parem in comparatie cu imensitatea naturii..
In zare se observa o stanca stranie care poarta numele de Mecetul Turcesc.
Ne intalnim cu un grup de turisti care coborau si ne spun ca pana la vf. Omu nu mai sunt decat cel mult 40 de minute.
Cu multa bucurie si optimism privim grupul cum se indeparteaza, urcand incet.
Intre timp vremea a inceput sa ne joace feste aducandu-ne nori deasupra capului. In acest moment eram uzi la picioare si destul de infrigurati, depinzand de soare pentru a ne incalzi.
Bucuria si optimismul incep sa ne dispara pe masura ce o ceata densa coboara si ne invaluie.
Oficial frigul ne-a intrat in oase, vantul bate moderat si marcajele incep sa se piarda in ceata.
In sfarsit ajungem la un marcaj mai “realistic” care ne spune ca din acest loc mai avem 45 minute pana la Cabana Omu.
Ne adunam si cu ultimele puteri ne concentram la drum. Este intradevar tarziu, vremea nu tine cu noi, dar o sa reusim.
La nici 30 de minute distanta, observam la capatul traseului 2 siluete ce se contureaza: Cabana Omu in stanga si Statia Meteo in dreapta.
Pe buna dreptate frigul ne intrase in suflete. Aici la Cabana erau doar 3°C, de unde in vale la Padina erau vreo 25°C cand am plecat noi.
Am multumit lui Dumnezeu ca am ajuns teferi si nevatamati in acest punct si am intrat sa ne incalzim. Aici am petrecut noaptea, iar a doua zi am plecat intr-o noua aventura pe drumul de intoarcere despre care am sa povestesc peste cateva zile.
Multumesc pentru atentie si nu uitati ca o plecare pe munte nu trebuie niciodata tratata ca o plimbare in parc. Este una sa ai conditie fizica antrenata la oras, cu mersul pe jos sau in sala de fitness si este alta sa mergi 12km pe teren accidentat cu o diferenta de nivel de 900m. Se stie ca muntele este imprevizibil, vremea este schimbatoare si nu tine cont de anotimp. Plecati la drum echipati corespunzator, cu provizii si chiar o trusa de prim ajutor pentru ca nu se stie niciodata.
Cititi continuarea in urmatorul articol – De la Omu spre Crucea Eroilor si Padina