Traseu inițiatic spre Mănăstirea Cetățuia

De aproape trei ani simt o chemare pentru a vizita mănăstiri aflate în locuri retrase, în mijlocul naturii, unde nu ajungi cu ușurință și de care nu știe multă lume, locuri unde simți prezența lui Dumnezeu aievea. Așa am început să mă documentez, m-am uitat pe hărți și am descoperit anumite asezământe monahale deosebite. Despre unele am scris deja (Mănăstirea Crasna și Mănăstirea Peștera), despre altele voi scrie în viitor pe masură ce le voi vizita. Un astfel de așezământ este și Mănăstirea Cetățuia din județul Argeș.
Despre această mănăstire mi-au povestit mai mulți prieteni, de la care am auzit și că este inclusă într-un traseu foarte cunoscut în această parte a țării și anume cel al bisericilor rupestre Cetățuia – Nămăiești – Corbii de Piatră. Pe mine nu m-a interesat neapărat să parcurg acest traseu, ci să ajung la Mănăstirea Cetățuia.
Dorința mi-a fost îndeplinită și am ajuns pentru prima dată aici la începutul anului 2017 în ziua de 3 ianuarie. Apoi câteva luni mai târziu pe 26 iulie 2017, în ziua în care se pomenea Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou – un pustnic care s-a nevoit într-o peșteră din vecinătatea mănăstirii, mai bine de 30 de ani.

Mănăstirea Cetățuia se află pe un vârf stâncos al unui munte bătrân, la baza căruia curge învolburat râul Dâmbovița. Conform legendelor și al istoricului, dealungul vremii aici au existat mai multe așezari (romane și dacice), inclusiv o cetate – de aici și numele de Cetățuia.
Întrucat pâna sus nu există drum de mașină, accesul spre așezământ se face pe o singură potecă, care șerpuiește prin pădure, printre stânci cu forme ciudate și rădăcini de arbori (foto: ianuarie 2017).

Poteca se aseamănă cu cea spre Mănăstirea Crasna, datorită prezenței troițelor care țin loc de marcaj al traseului (foto: ianuarie 2017).

Oriunde privești sunt stânci cu diferite forme, care mai de care mai ciudate (foto: ianuarie 2017).

Urcănd poteca îngustă și accidentată, îndepărtându-mă de lume și linistindu-mi gândurile, am început să simt cum acest drum are un rol de pregătire, pentru un loc în care numai cei inițiați ajung. În gândul meu am îndrăznit să compar acest munte cu Athos-ul (foto: ianuarie 2017).

Pe măsură ce urcați, veți observa că pe troițele care însoțesc poteca vor aparea icoane care relatează în imagini Drumul Crucii pe care L-a săvârșit Mântuitorul (foto: iulie 2017).

În urma mea las lumea, jos în valea Dâmboviței (foto: ianuarie 2017).

(foto: iulie 2017)

(foto: ianuarie 2017)

(foto: iulie 2017)

După aproape 35 de minute de mers se întrezărește turla unei biserici (foto: iulie 2017).

În complexul monahal sunt 2 biserici, una veche amenajată într-o peșteră naturală și una nouă construită din lemn în stil maramureșan (foto: iulie 2017).

Biserica rupestră are un interior modest și chiar dacă ferestrele sunt mici, lumina din interior este una deosebită. Deși ne aflăm aproape de vârful muntelui, în mod miraculos dintr-un colț al altarului ia naștere un mic izvor (foto: ianuarie 2017).

Scena Nașterii Pruncului Isus, realizată de starețul mănăstirii (foto: ianuarie 2017).

Biserica cea nouă se înalța semeț din mijlocul vegetației și este vizibilă până departe de oriunde privești (foto: iulie 2017).
Așa cum am mai spus în introducere, am ajuns la aceasta mănăstire și cu ocazia prăznuirii Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou, iar mai jos sunt câteva fotografii de la slujba oficializată în acea zi (foto: iulie 2017).

La peștera Cuviosului, nu se poate ajunge datorită peretelui de stâncă abrubt, frânghia sau cablurile metalice fiind singurele modalități de acces. Se spune că Sfântul Cuvios a stat mai bine de 30 de ani în această peșteră. S-a rugat neîncetat, din acest motiv a reușit să trăiască cu mici bucăți de pâine și apa pe care i-o aducea ucenicul său o dată pe săptămână. Moaștele sale au fost descoperite la începutul secolului XX, iar în peștera alături de “mormatul” acestuia era scris: Ioanichie Schimonah, 1638 – acesta fiind anul în care se presupune că a trecut la Domnul (foto: ianuarie 2017).

Este bine de știut că în spatele bisericii rupestre veți putea observa o reprezentare foarte veche a Cavalerului Trac (foto: iulie 2017).

O ultimă imagine in timp ce priveam spre Câmpulung Muscel (foto: iulie 2017).

În încheiere aș vrea vă recomand cu toată inima să mergeți în acest loc sfânt, dar să nu vă grăbiti, să faceți traseul prin pădure în liniște, iar odată ajunsi sus să petreceti timpul acela în tihnă și cu pace sufletească.
Să vă luați cu voi mancare și apa (sus nu exista sursă de apa), dar să aveți grijă să nu lasați, pe cât posibil, gunoaie deorece modalitatea prin care se igienizează locul este dificilă și anevoioasă.

Să aveți în vedere că puteți ajuta Sfânta Mănăstire și prin donații de alimente. Deși locul este unul foarte vizitat, totuși datorită accesibilități dificile și a călugărilor în număr mic, asezământul are multe lipsuri.